Powered By Blogger

Despre mine

Iubesc un gambler... ...Şi mi-e greu să o admit! Dacă cel mai bun prieten mi-ar spune asta şi mi-ar cere un sfat, i-aş spune fugi cât poţi de departe, şi nu privi in urmă. Dar ce să faci când nu e vorba de cel mai bun prieten ci de tine însuţi? de propria ta persoană? ce să faci cu timpul şi cu sentimentele investite in relaţia respectivă? Dar cu problemele financiare încâlcite caracteristice acestui tip de dependenţă? Ce să faci ca să iţi ai viaţa înapoi, atunci când totul pare pierdut? Ce să faci când te trezeşti dimineaţa sperând că a fpst doar un vis urât şi totul pare mai întunecat decât atunci cand te-ai dus la culcare? Răspunsul... e să cauţi! Să cauţi să ai grijă de tine şi să cauţi să te informezi. Să citeşti tot ce poţi, să cauţi ajutor specializat şi să pui in practică ce ai invaţat. Şi cum informaţiile in limba română sunt puţine sau chiar inexistente, am decis să încep sa postez pe acest blog lucruri pe care le-am descoperit prin alte părţi, pentru ca cei care nu au posibilitatea de a citi in alta limba să poată să afle informaţii despre această teribilă dependenţă... GAMBLINGUL.

joi, 8 septembrie 2011

Privind cu mare atenţie la acele defecte pe care nu sunt dornic, sau la care sunt reticent să renunţ, trebuie să  şterg liniile rigide pe care le-am trasat. Poate voi fi în stare să spun, în anumite cazuri, "Ei bine, la acesta unul nu pot să renunţ încă.... Singurul lucru pe care nu ar trebui să îl spun: "La acesta unul nu voi renunţa niciodată." În momentul în care spunem, " Nu, niciodată,"minţile noastre se închid înaintea milei lui Dumnezeu. O asemenea rebeliune, după cum am văzut în experienţele altora, se poate dovedi fatală. În loc de asta,  ar trebui să abandonăm obiectivele limitate şi să începem să ne mişcăm în direcţia voinţei lui Dumnezeu pentru noi. 


Învăţ eu să nu spun niciodată niciodată?

Azi mă rog
Ca Dumnezeu să îndepărteze orice urme de rebeliune care m-ar face să mă împotrivesc a-mi schimba calităţile nedorite. Scăpat din iluzia că sunt "unic" şi "special" şi cumva ferit de consecinţe, eu îi mărturisesc lui Dumnezeu că am venerat legile naturale ale sănătăţii şi bunului simţ, împreună cu legile divine ale bunătăţii umane. Fie ca Dumnezeu să şteargă rezistenţa, acest simptom al adicţiei mele. 

Azi îmi voi aminti
Rezistenţa este un izvor de iluzie. 


Gandul zilei - Speranţă sau disperare?

Ni se spune că nicio situaţie nu este fără speranţă. La început, bineînţeles, ni se pare greu de crezut. Speranţa şi disperarea, opuse, sunt atitudini emoţionale umane. Noi suntem cei lispiţi de speranţă, nu viaţa noastră. Când renunţăm la speranţă şi devenim depresivi, este din pricină că suntem incapabili, pe moment, să credem în posibilitatea unei schimbări în mai bine.

Pot accepta eu aceasta: "Nu orice piedică înfruntată poate fi schimbată, dar nimic nu se poate schimba dacă nu se înfruntă"?

Azi mă rog
Să îmi amintesc că, datorită faptului că sunt om şi pot face alegeri, nu sunt niciodată "lipsit de speranţă". Doar situaţia în care mă aflu poate părea fără speranţă, fapt care mă poate reduce la o stare depresivă văzând că multe alegeri îmi sunt blocate. Să îmi amintesc de asemenea, că şi atunci când nu întrezăresc nicio speranţă, pot alege să cer ajutorul lui Dumnezeu.

Azi îmi voi aminti 
Pot alege să nu fiu lipsit de speranţă

miercuri, 7 septembrie 2011

Aveam curiozitatea de a şti dacă cineva citeşte acest blog, şi observând rubrica statistici, am aruncat o privire. Am văzut că una din persoanele care dăduse peste blogul meu căutase pe google textul: "cum să îl dezvăţ de jocul de noroc". M-a întristat, aşa cum mă întristează fiecare persoană cunoscută sau necunoscută de care aud, de care ştiu că luptă cu problema jocului de noroc. E o ironie cuvântul "joc" prezent în acest nume. E oare un joc viaţa distrusă a atâtor persoane? Jocul de noroc compulsiv e o tragedie care îi afectează în egală măsură pe jucători, pe părinţii acestora, pe partenerii de viaţă, pe copiii lor. Nu e "un joc" în accepţiunea pe care o cunoaştem îndeobşte, ci un pariu cu viaţa din care majoritatea pierd. Uneori se pierd bunurile materiale, alteori familiile se distrug, iar de destule ori se pierd vieţi. Şi poate mai grav decât banii, este pierderea încrederii în cadrul familiei, minciuna. Aceasta este adesea cel mai greu de acceptat. E un cerc vicios: gamblerul ştie că ceea ce face este greşit, şi se ascunde. Când în sfârşit nu mai poate şi caută ajutor în sânul familiei de care s-a ascuns atâta timp, aceasta, în loc să asculte fără să judece şi să dea o mână de ajutor, face ceea ce nouă, celor care nu înţelegem jocul compulsiv, ni se pare normal: acuzăm, ameninţăm pentru că suferim că am fost minţiţi. În acest fel, hăituit, fără bani, simţindu-se neînţeles, unde ar putea să se întoarcă dacă nu iar la jocul de noroc? Este cel mai la îndemână, şi cel mai lipsit de suferinţă în acel moment. În loc să se gândească cum să iasă din problemă, poate liniştit să îşi acuze familia că nu îl înţelege, deşi el a încercat, şi să se joace mai departe. Dar haideţi să ne gândim puţin: vi se pare de acuzat un bolnav? Îl acuzaţi pentru boala de care suferă? Am putea să îl condamnăm că nu merge la medic, dacă nu o face, dar nu de faptul că s-a îmbolnăvit. Jucătorul nostru este un om bolnav, şi cel mai mare ajutor pe care i-l putem da, este să îi arătăm acest lucru, dar fără să îl atacăm pe el ca persoană. Atacându-l devenim noi persoana cea rea, duşmănoasă, care trebuie învăţată minte că el e şeful, şi cum ne-o poate demonstra altfel decât jucând? Caracterizat prin încrederea în sine scăzută în cele mai multe din cazuri, jucătorul se simte puternic în faţa mesei de cazino sau a aparatului mecanic. Dacă vreţi să îl ajutaţi, trebuie să treceţi peste mânia voastră şi să vă înghiţiţi resentimentele. Nu i-ar ajuta cu nimic, şi nici vouă. Poate pe moment v-aţi răcori mânia, dar pe termen lung? Aţi avea un cămin asemănător unui câmp de bătălie şi un trai nefericit. Oricum banii pierduţi nu se mai întorc.
Dar ceea ce am vrut să subliniez, în primul rând, este faptul că noi, cei de lângă jucător, nu avem absolut nici o putere, nici o şansă de a-l dezvăţa. El singur este cel care trebuie să îşi găsească acea cale care este potrivită pentru el. Oricât de dureros ar părea, şi oricât vă fac să suferiţi vorbele mele, credeţi-mă, o ştiu pe propria piele: noi suntem neputincioşi. Doar jucătorul este cel care poate, atunci când nu mai suportă halul în care a ajuns, să spună STOP şi să îşi ia viaţa, aşa cum a ajuns ea în acel moment, în propriile mâini. Însă pentru a nu mai suporta viaţa pe care o are, trebuie să simtă consecinţele jocului său. Aşadar, mă repet: să nu i se plătească datoriile, indiferent dacă vin cei ce l-au împrumutat să bată la uşa voastră sau nu, să nu i se dea bani pentru a se juca, sau indiferent pentru ce motiv, pe cât posibil, căci jucătorii sunt inventivi, să nu jucaţi alături de el, să nu-l ascundeţi sunând de exemplu la serviciul lui cu scuza că e bolnav, când ştiţi foarte bine că e la cazino. Cu cât mai repede vor afla cunoscuţii, şeful, familia, restul lumii, că are probleme, cu cât mai repede va suferi distanţarea celorlalţi, cu atât mai repede va trebui să spună: Până aici!, sau să îşi distrugă viaţa cu desăvârşire. Nu sunteţi voi de vină dacă şi-o va distruge! Nu preluaţi vina asupra voastră căci nu aveţi motive întemeiate! Jucătorul are o boală de care poate sau nu să se trateze. Alegerea e numai a lui. Ce puteţi face, este să nu vă lăsaţi atraşi pe acelaşi drum al distrugerii şi să vă vedeţi de viaţa voastră, distanţându-vă emoţional şi financiar de problemele jucătorului.

joi, 1 septembrie 2011

Ecuaţia succesului

Cuvintele unui jucător pe un site de recuperare de unde primesc zilnic mesaje:

Aţi auzit vreodată această ecuaţie: Lipsa banilor = Lipsa jocului?
Nu ai bani, nu te joci.

Dacă putem exersa asta iar şi iar timp suficient, adicţia nu mai poate să ne rănească. Vocea adicţiei nu ne poate face nu ne poate spune să jucăm atunci când NU avem bani pentru aceasta. TREBUIE să facem asta în etapele iniţiale ale recuperării. Suntem în stare să ne asumăm această ecuaţie?

Fiecare  dintre noi ştie uneori că nu avem altă alegere decât aceasta.

sâmbătă, 27 august 2011

Managementul vieţii

Povestea de mai jos m-a impresionat foarte mult de fiecare dată când am citit-o. M-a făcut să o relaţionez nu numai cu alergarea noastră a tuturor pentru a dobândi ceva mai mult în viaţă, ci şi cu modul în care adesea, pierdem din timpul preţios pe care l-am putea petrece cu familiile noastre, cu părinţii, cu copiii, cu prietenii, atunci când ne concentrăm toată atenţia asupra jucătorului şi căutăm moduri în care putem să îl ajutăm, în loc să ne  concentrăm asupra modului în care putem să ne ajutăm pe noi, şi mai ales a modului în care ne putem ajuta copiii, cele mai mari victime ale gamblingului. Oricum i-am privi, ei sunt cei care vor suferi cel mai mult. Să presupunem că gamblerul nu vrea să accepte condiţiile noastre de a trăi fără să se joace, şi alegem divorţul. Cât vor suferi copiii.... sau să presupunem că alegem să trăim în continuare într-o luptă perpetuă  cu gamblerul. Copiii, neînţelegând ce se întâmplă, vor suferi crezând că au greşit ei cu ceva, sau pur şi simplu se vor vedea obligaţi să ia partea unuia sau a celuilalt dintre părinţi. Cât de minunat ar fi ca toţi cei adânciţi în dependenţă să facă asemenea pescarilor, şi să aleagă viaţa alături de familiile lor, în loc să piardă ani preţioşi di n viaţă cufundaţi în coşmarul dependenţei.



Povestea:
Un vapor a ancorat in Mexic, langa un micut sat de pescari.
Un turist, i-a complimentat pe pescari pentru calitatea produselor si i-a intrebat cat timp le ia sa prinda acei pesti.
“Nu foarte mult timp”. – au raspuns pescarii la unison.
“Dar de ce n-ati mai stat, ca sa prindeti mai mult peste?”
Pescarii i-au raspuns ca micile cantitati pe care le prind, sunt suficiente pentru nevoile lor si ale familiilor lor.
“Pai, si ce faceti in restul timpului?” a intrebat turistul.
“Dormim pana tarziu, pescuim putin, ne jucam cu copiii si ne facem siesta impreuna cu sotiile noastre. Mai tarziu, pe seara, mergem in sat, unde ne intalnim cu prietenii, bem putin, cantam la chitara cateva cantece si tot asa…. Avem o viata plina.”
Turistul i-a intrerupt, “Stati putin! Eu am absolvit Harvard-ul, am o diploma in economie si pot sa va ajut! Trebuie sa pescuiti mai mult timp in fiecare zi. In felul asta, o sa puteti vinde pestele pe care il prindeti in plus. Cu veniturile suplimentare, veti putea cumpara o barca mai mare.”
“Si dupa asta?” au intrebat pescarii.
“Cu banii suplimentari pe care-i va aduce barca, veti putea cumpara o a doua si o a treia barca si tot asa, pana cand veti avea o intreaga flota de traulere (barci de pescuit). In loc sa vindeti pestele unui intermediar, veti putea negocia direct cu marile fabrici de procesare, poate chiar sa va construiti propria fabrica. Atunci veti putea parasi satucul asta micut si sa va mutati in Mexico City , Los Angeles , sau poate chiar la New York ! De acolo va veti putea conduce noua intreprindere prospera.”
“Si cam cat timp ne-ar lua asta?” au intrebat pescarii.
“Douazeci, poate chiar douazeci si cinci de ani.” a replicat turistul.
“Si dupa asta?”
“Dupa asta? Ei bine, prietene, asta-i momentul cand devine cu adevarat interesant,” a raspuns zambind larg turistul. “Cand afacerea ta este cu adevarat uriasa, poti sa incepi sa vinzi si sa cumperi active si sa faci milioane de dolari!”
“Milioane? Serios? Si dupa asta?” au intrebat pescarii.
“Dupa asta, veti putea sa va retrageti din afaceri, sa traiti intr-un satuc linistit si retras pe malul marii, sa dormiti tarziu, sa va jucati cu copiii vostri, sa va faceti siesta cu sotiile si sa va petreceti serile impreuna cu prietenii distrandu-va cum vreti voi.”
“Cu tot respectul, domnule, dar asta e exact ce facem acum. Are rost sa irosim douazeci si cinci de ani muncind din greu?” au intrebat pescarii…




joi, 25 august 2011

Jucătorul compulsiv

Jucătorul complusiv (dependent sau patologic) este o persoană care suferă de o boală psihologică cronică şi progresivă, adesea nerecunoscută datorită naturii sale ascunse. Nevoia de a juca este declanşată de un impuls (o tentaţie irezistibilă), iar compulsivitatea şi preocuparea mentală care o însoţesc sunt similare celorlalte adicţii, precum abuzul de alcool şi de droguri. La fel ca în toate adicţiile, se dezvoltă toleranţa, iar pentru a atinge aceeaşi stare de euforie ca şi înainte, sunt necesare pariuri mai ridicate sau mai frecvente. Pe măsură ce dependenţa progresează, nevoia de a juca se intensifică, rezistenţa în faţa acestei nevoi devenind mai dificilă. În cele din urmă, gamblingul se intersectează cu activitatea individului în aproape fiecare aspect al vieţii, şi totuşi, activitatea continuă. Atunci când jocul nu se poate realiza, sau când se fac încercări de oprire, unii jucători compulsivi pot suferi de simptome caracteristice abtinenţei: tentaţie, atacuri de panică, depresie, sau nelinişte extremă. Jucătorii compulsivi, de regulă, îşi păstrează câştigurile pentru a juca mai mult.
Persoanele care joacă prea mult pot începe să o facă la orice vârstă. Femeile încep să joace din aceleaşi motive ca şi bărbaţii, mai ales dacă au suferit o pierdere importantă sau au suferit un şoc ce le-a făcut să le scadă încrederea în propria persoană. Femeile tind să înceapă să joace ca adulţi, majoritatea bărbaţilor încep în adolescenţă şi nu se mai opresc, deşi alţii încep seduşi de reclame la loto sau de vizita întâmplătoare la un cazino. La fel ca şi alcoolicii, sau ca dependenţii de droguri, jucătorii compulsivi îţi vor spune că prima lor experienţă le-a pprovocat un fel de intoxicaţie pe care au recunoscut-o imediat. Apoi şi-au dorit să se întoarcă la acel paradis artificial.
Gamblerii provin din toate mediile sociale. Cu toate că tipul de personalitate diferă, jucătorii compulsivi arată anumite trăsături de caracter şi vulnerabilităţi emoţionale care îi fac susceptibili activităţilor adictive şi drogurilor care le modifică starea de spirit. Majoritatea au o stimă de sine extrem de scăzută, stări depresive, şi dificultăţi în a face faţă propriilor sentimente şi sentimentelor celor din jur. Adesea jucătorii se simt înfrânşi în viaţă (în ciuda succesului afişat în exterior) şi s-au simţit diferiţi din fragedă copilărie; ca rezultat, s-au înstrăinat de ceilalţi. Tind să creadă că banii provoacă, şi sunt soluţia pentru toate problemele lor. Adesea sunt extrem de competitivi, independenţi şi agresivi în toate domeniile vieţii lor, dar bravura lor este doar un scut pentru nesiguranţa şi vulnerabilitatea pe care o simt. Par să fie atraşi de risc şi fac majoritatea lucrurilor, mai ales jocul,, în exces.
În mod paradoxal, mulţi jucători sunt timizi, rezervaţi, supuşi, şi conservatori, chiar spartani, în modul de a se îmbrăca şi în stilul de viaţă. Pot fi foarte muncitori, pragmatici în multe aspecte ale vieţii. Pe mulţi nici nu i-ai observa - singuratici introvertiţi. Deşi nu par oameni care să joace prea mult, îşi descarcă sentimentele reprimate şi subconştiente prin joc. Toţi aceşti jucători - cei care se încadrează, dar şi excepţiile la stereotipuri, sunt destul de temători, mai ales de necunoscut şi de nesiguranţă. Gamblingul le oferă o şansă de a-şi depăşi în mod simbolic aceste temeri. Indiferent de situaţia lor economică, jucătorii au fost lipsiţi de iubire, neglijaţi sau traumatizaţi în vreun fel în copilărie, sau au fost răsfăţaţi şi supraprotejaţi, astfel încât nu au învăţat niciodată să se descurce sau să facă faţă frustrărilor, mâniei, stresului sau dezamăgirilor.
Au unele trăsături narcisiste:

  • Grandoare: au un simţ al propriei importanţe care îi face să îşi exagereze realizările sau abilităţile. Asta explică de ce jucătorilor le place să îşi exagereze câştigurile şi să ascundă pierderile. În acelaşi timp, îşi impun  adesea standarde nerealist de ridicate pentru ei înşişi. Această trăsătură ascunde de fapt modul lor de a-şi contracara sentimentele de inutilitate şi teama de respingere.
  • tendinţe de a-i exploata pe ceilalţi în propriul beneficiu
  • Rezistenţă scăzută la critici: caută mereu aprobarea şi nu ştiu să facă faţă criticilor, reacţionând cu mânie sau indiferenţă. În sinea lor se simt răniţi, ruşinaţi sau umiliţi. Asta explică de ce  mulţi se înfurie atât de tare când li se atrage atenţia că joacă în mod excesiv. Mulţi vor evita toate confruntările pentru a scăpa de aceste sentimente inconfortabile. 

miercuri, 24 august 2011

Incursiune în mintea unui dependent

Aici este mărturia personală şi dureroasă a unui jucător de noroc în recuperare. El spune că a terminat cu trecutul. Eu prefer să spun că se recuperează după acel trecut. Dependenţa este o boală dură a cărui tratamet durează o viaţă. Îi doresc succes să poată spună în fiecare zi: Azi nu o să mă joc. Lui, şi tuturor celor care, ca şi el, au ales VIAŢA.

Primul ajutor în caz de dependenţă... a unei persoane apropiate

Poate una din cele mai bune cărţi pe care le-am citit pe tema jocului de noroc compulsiv şi modul în care acesta îi afectează pe cei de langă persoana afectată, este BEHIND the 8-BALL: A Recovery Guide for the Families of Gamblers, de Linda Berman, si Marz Ellen Siegal. Această carte a răspuns la multe din întrebările pe care mi le puneam ca novice în ceea ce priveşte înţelegerea fenomenului dependenţei. Atunci când am intrat pentru prima dată pe pagini care se adresează celor ce caută ajutor în problema adicţiei căutam o soluţie să îl repar pe el. Am crezut că nu aud bine când mi s-a spus că nu am nici o putere să îl fac să se schimbe, şi că singurul lucru pe care îl pot face este să mă ajut pe mine, ca dependenţa lui să nu mă distrugă. Notez aici câteva idei referitoare la unele lucruri pe nu trebuie să le faci atunci când persoana de lângă tine se joacă:

  1. nu o suna să o verifici
  2. nu-i cere să vină acasă
  3. nu te înfuria
  4. nu ţine mânie
  5. nu spune fraze duşmănoase sau pline de resentimente
  6. Nu te simţi răspunzătoare să o salvezi sau să o înveseleşti, mai ales atunci când tocmai a pierdut bani la jocuri
  7. Scoate-ţi din cap ideea că ai fi victima acţiunilor sale. Nu se joacă pentru a face pe tine să suferi, se joacă pentru că are o dependenţă, la fel cum un drogat îşi ia doza pentru că organismul i-o cere. Şi gamblerului i-o cere creierul său.
  8. NU-I PLĂTI DATORIILE!!!! Chiar dacă vă afectează pe toţi cei din familie, lasă-o să simtă responsabilitatea acţiunilor sale. Dacă îi plăteşti datoriile crezi că o să o mai simtă? Cu siguranţă că nu. Va simţi că cineva va veni să îi salveze spatele de fiecare dată când o va face lată. Şi datoriile nu vor scădea, ci vor creşte, pentru că adicţia este o afecţiune care progresează, ducând la pierderea locului de muncă, a familiei, nebunie, sau chiar sinucidere.
  9. Fii fericit pentru ceea ce faci tu, nu pentru modul în care se comportă dependentul. Adu-ţi aminte că dependenţa e o boală. Te-ai lăsa afectat de spusele unei persoane căreia îi lipseşte discernământul? Probabil că nu. Dependentul nu gândeşte limpede, chiar dacă are impresia că o face, aşa că de ce i-ai lua în seamă cuvintele răutăcioase?
  10. Nu te lăsa impresionat de postura sa de victimă


Ce poţi face:

  1. Ocupă-ţi timpul cu lucruri care îţi plac, fă-ţi loc în program pentru acţiuni sau pasiuni pe care le-ai amânat până acum.
  2. Nu lăsa ca problemele altora să devină o obsesie pentru tine
  3. Spune ceea ce simţi, dar fără a ataca persoana cu care vorbeşti
  4. Păstrează calmul şi echilibrul
  5. Nu predica, nu da lecţii
Chiar dacă va porni pe drumul de recuperare, acesta va fi lung şi uneori greu. Ai răbdare şi înarmează-te cu cunoştinţe referitoare la cum acţionează adicţia şi cum îl face să se comporte pe jucătorul compulsiv. Ştiind că e bolnav, îţi va fi mai uşor să nu ataci persoana în sine, ci dependenţa pe care o are. Într-o postare viitoare, o să revin cu mai multe despre cum poţi face asta. 

marți, 23 august 2011

Jocul de noroc compulsiv, un carusel al negarii

Alcoolism=Dependenţă
Gambling=Dependenţă
Chiar daca substanţa consumată e alta, mecanismul este similar.

Alcoolismul - un Carusel al negării.
Alcoolismul este o piesă în trei acte, în care există cel puţin patru personaje, cel care bea şi familia lui; prietenii, colegii de muncă şi chiar consilierii pot să aibă un rol în a face ca acest Carusel să se învârtească. Alcoolismul rareori apare la o persoană separat de alţii; de obicei se continuă în izolare faţă de alţii.
O persoană bea prea mult şi se îmbată iar alţii reacţionează la consum şi la consecinţele acestuia. Băutorul răspunde la reacţie şi bea din nou. Aceasta determină un Carusel al învinovăţirii şi negării, o spirală descendentă ce caracterizează alcoolismul. Astfel, pentru a înţelege alcoolismul, nu trebuie să ne uităm doar la alcoolic singur, ci să vedem boala ca şi cum am fi spectatori la o piesă şi observând cu grijă rolurile actorilor din dramă.
Pe măsură ce piesa începe, îl vedem pe alcoolic ca şi star al Primului Act. El joacă; alţii reacţionează la ceea ce face el. Un bărbat de vârstă mijlocie (între 30 şi 55), este de obicei inteligent, capabil şi de cele mai multe ori cu succes în ceea ce face; dar scopul lui poate să fie mult mai departe de abilităţile sale. Vedem că este sensibil, singuratic şi tensionat. Este de asemenea imatur într-un fel, ceea ce produce o reală dependenţă. Cu toate astea, el poate să acţioneze într-un mod independent, pentru a nega acest fapt. El de asemenea neagă faptul că este responsabil pentru rezultatele comportamentului său. De la această dependenţă şi negare rezultă natura jocului său – Un Carusel Al Negãrii. Pentru ca el sã poatã juca în acest fel, alţii trebuie sã facã posibil acest lucru. De aceea trebuie sã observãm cu atenţie ceea ce face fiecare actor în piesã. Alcoolicul a învãţat cã dacã el consumã alcool se simte mai bine. Pentru el asta este o binecuvântare, nu un blestem, este medicamentul lui, nu otrava lui. Pentru câteva ore îi înlãturã toate problemele; îi dã la o parte temerile, îi reduce tensiunea, îi eliminã sentimentul de singurãtate şi îi rezolvã toate problemele sale.
Actul Unu
Piesa se deschide cu alcoolicul care spune cã nimeni nu poate sã îi spunã ce sã facã; el le spune lor. Acest lucru face pentru familie foarte dificil sã discute despre bãut şi rezultatul acestuia. Chiar şi atunci când consumul îi cauzeazã probleme serioase evidente, el pur şi simplu nu le va discuta. A vorbi este ca şi o stradã cu sens unic. Nimeni nu pare sã asculte ceea ce spun alţii. De ambele părţi, oamenii spun un lucru şi fac altul. De aceea e nevoie sã vezi piesa ca sã înţelegi alcoolismul. Ca sã îl observi pe alcoolic singur, sã citeşti o descriere ştiinţifică despre boalã, sau sã asculţi poveştile familiei, este doar o parte micã a dramei. Cuvântul cheie în alcoolism este “Negarea”, iar şi iar oamenii spun cã vor face ceea ce nu vor sã facã sau sã nege ceea ce au fãcut. Dacã am putea sã ne uitãm la TV şi sã oprim sunetul, am înţelege mult mai bine ceea ce se întâmplã cu adevãrat.
Timpuriu, în primul act, alcoolicul trebuie sã bea, aşa cã va şi bea. Bea foarte repede, nu încet şi uşurel. Poate sã bea pe faţã; dar de cele mai multe ori va ascunde cantitatea de băutură luatã, fie cã va bea în afara scenei sau în prezenţa actorilor din piesã. Aceasta este prima parte a negãrii: ascunderea cantitãţii bãute. Dar asta ne dovedeşte cã el ştie cã bea prea mult. El bea mai mult decât alţii, mult mai des decât alţii, şi acest lucru înseamnă mult mai mult pentru el decât pentru alţii.
A bea prea mult, prea des, nu este o chestiune de alegere. Este primul semn al alcoolismului. Repetarea negãrii, prin ascunderea sticlei şi bãutul singur, ne scoate la iveală cât de important este alcoolul în a-l ajuta pe alcoolic sã se simtã mai bine. Dupã una sau douã pahare el nu se mai poate opri.
Dupã mai multe pahare vedem o schimbare profunda în alcoolic. El evidenţiazã un simţ al succesului, bunãstare şi auto suficienţã. El este deasupra lumii, şi poate sã joace ca şi cum ar fi un mic zeu. Acum el are dreptate şi toţi ceilalţi greşesc. Aceasta se întâmplã cu probabilitate dacã cineva are obiecţii legate de consumul sãu.
Nu se întâmplã ca alcoolicii sã joace într-un singur fel când sunt bãuţi; nu sunt raţionali sau sensibili; ei nu sunt responsabili. Ei sunt capabili sã ignore regulile de conduitã socialã, uneori chiar pânã la un mod criminal, din care a conduce sub influenţa consumul de alcool este un exemplu clar. Dacã o persoanã treazã ar acţiona în acest fel, am considera-o nebunã.
Dacã consumul continuã destul de mult, alcoolicul creează o crizã, ajunge în încurcãturã, sfârşeşte mizerabil. Asta poate sã se întâmple în mai multe feluri, dar tiparul este de fiecare datã acelaşi: este un dependent care se comportã ca şi un independent, iar bãutul îl ajutã sã se convingã cã este adevãrat. Cu toate acestea, rezultatele consumului sãu îl fac şi mai dependent de ceilalţi. Când aceste crize create de el îl lovesc, el aşteaptã ca ceva sã se întâmple, ignorã acest lucru, se îndepãrteazã de el, sau strigã dupã cineva sã îl scoatã din asta. Alcoolul care la început îi dã un simţ al succesului şi independenţei, l-a dezbrãcat de mascã şi îl dezvãluie ca un copil dependent şi neajutorat.
Actul Doi
În Actul Doi alcoolicul nu face nimic decât sã aştepte ca alţii sã facã pentru el. Alţi trei actori din piesã îşi vor juca rolurile şi alcoolicul va beneficia din ceea ce fac. El face fie nimic, fie puţin; totul este fãcut pentru el în al doilea act.
1.Întreţinătorul
Prima persoanã care apare este cea pe care o numim :întreţinãtorul”, un “ajutor” D-l Curat, care poate fi mânat de propria anxietate şi vinã, sã îşi salveze prietenul lui, alcoolicul din situaţii neplăcute. El/ea vrea sã îl salveze pe alcoolic de crizele imediate şi sã îi uşureze tensiunea insuportabilã, creatã de situaţie. În realitate, această persoană poate sã îşi satisfacã o nevoie proprie, şi nu pe cea a alcoolicului, cu toate cã el/ea nu îşi dã seama de acest lucru. Întreţinãtorul poate sã fie un bãrbat din afara familiei, poate o rudenie; ocazional o femeie joacã acest rol.
Este de asemenea jucat de cei din “profesiile de ajutor”- clerici, doctori, avocaţi, asistenţi sociali. E posibil sã aibã puţine instrucţiuni ştiinţifice, sau deloc despre alcool şi alcoolism, care sunt esenţiale în consilierea specializatã. Cu lipsa acestor cunoştinţe, ei vor face faţã situaţiei în acelaşi fel ca şi un întreţinãtor non-profesionist. Aceasta îi neagã alcoolicului procesul de învăţare, prin corectarea propriilor greşeli, şi îl condiţioneazã sã creadã cã va fi întotdeauna un protector care îi va veni în ajutor, chiar dacã întreţinătorii îşi vor promite cã nu îl vor mai salva niciodatã. Întotdeauna au fãcut-o şi alcoolicii vor crede cã o vor face întotdeauna. Aceste operaţii pot sã fie la fel de compulsive ca şi bãutul.
Victima
Urmãtorul personaj care apare în scenã poate sã fie numitã victima. Acesta poate sã fie şeful, patronul, superiorul sau supervizorul, ofiţerul care comandã în viaţa militarã, un partener de afaceri, un coleg de muncă. Victima este persoana responsabilă pentru ca munca sã fie fãcutã, dacã alcoolicul este absent datoritã bãutului, sau este pe jumãtate la serviciu datoritã mahmurelii. Statisticile din industrie aratã cã pe când bãutura începe sã îi facă probleme la muncã unui angajat, acesta are o vechime la aceeaşi companie pentru 10 sau 15 ani, iar şeful i-a devenit un adevãrat prieten. Protejarea omului este un rãspuns perfect normal; existând întotdeauna speranţa cã va fi pentru ultima datã. Alcoolicul va deveni complet dependent asupra protecţiei repetate şi acoperirii din partea Victimei; altfel nu ar continua sã bea în acest mod. Va fi nevoit sã renunţe fie la bãut fie la slujbã. Este Victima care îl întreţine pe alcoolic sã continue în bãutul iresponsabil fãrã pierderea slujbei.
1.Provocatorul
Al treilea personaj este persoana cheie din piesă, partenerul sau părintele alcoolicului, persoana cu care trăieşte alcoolicul. Este de obicei soţia sau mama. Ea este un veteran în rolul său, şi l-a jucat de mult mai mult timp decât ceilalţi din piesă. Ea este Provocatorul. Ea este rănită şi supărată de episoadele repetate de băut; dar menţine familia unită în ciuda problemelor cauzate de băutură. În schimb aruncă în căsnicie acreală, resentimente, frică şi durere şi devine de asemenea sursa provocărilor. Ea controlează, încearcă să forţeze schimbările pe care le vrea; se sacrifică, potriveşte, nu renunţă niciodată, dar nu uită niciodată. Atitudinea alcoolicului este că eşecul lui trebuie să fie acceptabil, dar ea niciodată nu trebuie să îl dezamăgească! El acţionează independent şi insistă că va face aşa cum vrea el, şi aşteaptă ca ea să facă sau să nu facă, exact ceea ce îi spune el. Ea trebuie să fie acasă atunci când ajunge el, dacă ajunge…Acest personaj poate fi numit şi Aplanatorul; ea aplanează tot timpul crizele şi problemele cauzate de băut. Alcoolicul o învinovăţeşte pentru tot ceea ce nu merge bine acasă şi în căsnicie; face orice e posibil ca şi căsnicia să meargă pentru a-i dovedi că nu are dreptate. Ea este soţia şi femeia de pe lângă casă iar în cazul unei dependenţe se simte obligată să câştige şi ea pâinea. Trăind cu un bărbat care are boala alcoolismului, ea încearcă să fie asistenta medicală, doctorul şi consilierul. Ea nu poate să joace acest rol fără să îşi rănească soţul sau pe ea însăşi. Este atât de supărată că nu poate să vorbească cu soţul ei fără să nu mai adauge mai multă vină, acreală, resentimente sau ostilitate situaţiei, care de multe ori este de nesuportat.
Cu toate acestea obiceiurile societăţii noastre o pune pe soţie să joace acest rol. Dacă nu o face, va fi împotriva imaginii familiei şi societăţii despre rolul unei soţii. Indiferent de ceea ce face alcoolicul, el va “ajunge” acasă; acesta este locul unde toată lumea merge atunci când nu mai are unde să meargă.
Actul Doi este jucat în plinătatea lui: alcoolicul în condiţia lui neajutorată este salvat, înapoi la slujbă, şi refăcut ca un membru al familiei.
Aceasta îl îmbracă într-o haină de adult responsabil. Aşa cum totul era făcut pentru el şi nu de către el, dependenţa lui a crescut, şi a rămas ca un copil într-o haină de adult. Rezultatele, efectele şi problemele cauzate de băut au fost înlăturate de alţii. Au curăţat întreaga mizerie făcută de alcoolic. Rezultatele dureroase ale consumului de alcool au fost suportate de alte persoane în afară de alcoolic. Asta îi va permite să continue consumul, ca metodă de aş rezolva problemele. În Actul Unu alcoolicul şi-a încălcat orice promisiune şi durerea, îmbătându-se; în Actul Doi rezultatele dureroase şi tulburătoare ale consumului au fost înlăturate de alţi oameni. Aceasta îl convinge pe alcoolic că el poate să continue să se poarte în acest mod iresponsabil.
Actul Trei
Actul Trei începe în aceeaşi manieră ca şi Actul Unu, dar ceva s-a adăugat la primul şi al doilea act. Nevoia lui de aşi nega dependenţa este acum mai mare şi trebuie exprimată aproape odată, şi chiar mai empatic. Alcoolicul neagă că are o problemă cu băutul, neagă că este un alcoolic, neagă că alcoolul îi cauzează probleme. Refuză să recunoască faptul că cineva l-ar fi ajutat - mai multă negare. Neagă faptul că îşi pot pierde slujba, insistând că este cel mai bun şi cel mai talentat la muncă. Deasupra tuturor, neagă că a cauzat familiei probleme. De fapt, învinovăţeşte familia, în special soţia, pentru toate problemele. Poate chiar să insiste că soţia lui este nebună, că trebuie să meargă la un psihiatru. Pe măsură ce boala şi conflictul se înrăutăţeşte, de multe ori soţul îşi acuză soţia că îl înşeală, că are aventuri cu alţi bărbaţi, cu toate că nu are motive pentru aceste acuze.
Unii alcoolici ajung la această negare printr-o incredibilă tăcere, refuzând să discute orice legat de băut. Memoria este prea dureroasă. Alţii permit familiei să discute ceea ce au făcut greşit şi în ce au eşuat să facă, fie băuţi fie trezi. Soţia nu uită niciodată ceea ce a făcut soţul. E posibil ca soţul să nu îşi amintească ceea ce a făcut în timp ce era băut, dar nu va uita niciodată ce îi spune soţia că a făcut sau nu a reuşit să facă.
Problema reală este că alcoolicul este pe atât de conştient de adevăr pe cât de puternic neagă. Este conştient de starea de beţie. Este conştient de eşecul său. Vina şi remuşcările au devenit insuportabile; nu mai poate tolera criticile sau sfaturile de la alţii. Cu toate acestea, memoria completei neajutorări şi eşecul de la sfârşitul primului act sunt mai mult decât jenante; însă departe de a fi dureros pentru o persoană care gândeşte şi acţionează ca şi cum ar fi un mic zeu în lumea sa.
Cu timpul familia se acomodează la stilul de trai împreună. Alcoolicul poate să nege că va mai bea vreodată şi ceilalţi din joc, vor jura că nu îl vor mai ajuta vreodată. Întreţinătorul va jura că nu îi va mai veni în salvarea lui vreodată. Victima nu va mai permite încă un eşec la locul de muncă datorită băutului. Provocatorul, fie mama sau soţia, îi va spune că nu vor mai putea trăi împreună în aceste condiţii.
Ceea ce se spune este complet diferit de ceea ce fiecare a făcut sau va face de acum înainte. Întreţinătorul, Victima şi Provocatorul au mai spus astea dar nu au dus la îndeplinire. Rezultatul este că sentimentele de vinovăţie şi de eşec ale alcoolicul au crescut, asigurarea lui Dumnezeiască că poate să facă întotdeauna ceea ce doreşte, este pusă la încercare – şi toate astea se adaugă la tensiunea şi singurătatea lui. Dacă o astfel de durere mentală devine de nesuportat, în special de atitudinile şi acţiunile schimbate ale celorlalţi membri ai castei, va exista o singură cale sigură pentru el de a îndepărta durerea, de a-şi depăşi vinovăţia şi sentimentul eşecului, şi câştigarea unui simţ al valorii proprii. Indiferent dacă Actul Doi este jucat precum este descris, este inevitabil ca în Actul Trei alcoolicul să bea din nou. Aceasta este o singură cale sigură de a se elibera de durere, de a rezolva problemele şi de a ajunge la sentimentul că este în regulă. Memoria confortului imediat şi beneficiile băutului vor şterge imediat cunoştinţele despre ceea ce se va întâmpla dacă va bea. De asemenea în mintea lui mai există speranţa că de data asta poate să controleze şi să obţină beneficiile de altă dată ale băutului. Deci, ceea ce i se pare absolut necesar alcoolicului, se întâmplă – începe să bea din nou.
Când ia paharul, scena nu se termină. Cortina se închide la finalul Actului Unu şi Doi, dar în Actul Trei piesa se întoarce dintr-o dată la Actul Unu fără ca să se lase cortina. Este ca şi cum ai vedea un film care merge încontinuu fără să se mai oprească. Dacă cei din public, rămân pe scaun destul, şi se joacă primele doua acte, cele trei acte se vor juca din nou şi din nou; iar la finalul Actului Trei alcoolicul va bea din nou. Pe măsură ce anii trec actorii îmbătrânesc, dar vor fi foarte puţine schimbări în cuvintele sau acţiunile piesei.
Dacă cele două acte sunt jucate aşa cum sunt descrise, Actul Trei se va juca şi el în acelaşi mod. Dacă Actul Unu nu s-ar juca, nu am mai avea loc începutul piesei despre alcoolism şi drama din jurul acestuia. Asta face ca Actul Doi să fie singurul în care drama tragică a alcoolismului să fie schimbată, singurul act în care recuperarea poate fi iniţiată, prin deciziile şi acţiunile altora decât a alcoolicului. În Actul Doi alcoolicul acceptă orice este făcut pentru el de către alţii, care joacă în acest fel, fie la alegere, fie pentru că nu rezistă să nu îl ajute pe acesta. Cu toate acestea, acest act este singurul în care există un potenţial real de a sparge spirala descendentă a alcoolismului şi Caruselul Negării. Ia să vedem ce se întâmplă atunci când cei apropiaţi alcoolicului sunt hotărâţi să schimbe ceva în această situaţie!
Recuperarea începe în Actul Doi
O recuperare planificată începe cu persoana în cauză în Actul al doilea. Ei trebuie să înveţe cum oamenii sunt afectaţi unii de alţii în această boală, apoi să înveţe partea cea mai dificilă, aceea de a acţiona într-un mod cu totul diferit.
Noile roluri pot fi învăţate doar apelând la cei care înţeleg piesa şi practică cunoştinţele. Dacă Actul Doi este rescris şi rejucat, există orice motiv să credem că alcoolicul se va recupera. El este blocat în boala lui; alţii au cheia de la lacăt. Nu putem să îi cerem să renunţe la băut ca la o cale de a-şi rezolva problemele, dar dacă îi deschidem uşa el va putea să iasă afară.
Dacă alcoolicul este salvat de la orice criză, dacă şeful îşi permite să fie o Victimă din nou şi din nou, dacă soţia acţionează tot timpul ca un Provocator, nu există nici o şansă ca un alcoolic din zece să se recupereze. El este virtual neajutorat; el singur nu poate rupe lacătul. El poate să se recupereze dacă ceilalţi din piesă învaţă cum să taie dependenţa alcoolicului de ei, refuzând să se lase păcăliţi. Alcoolicul nu poate menţine Caruselul Negării, numai dacă ceilalţi sunt în şa alături de el şi îl ajută să meargă mai departe. Actorii actului doi îl tot întreabă pe alcoolic de ce nu încetează băutul, dar ei fiind cei care, prin ceea ce fac sau nu fac, îl ajută pe alcoolic să îşi rezolve aceste probleme prin băut. Nu este adevărat faptul că un alcoolic nu poate fi ajutat decât atunci când el vrea ajutor. Este adevărat că alcoolicul nu va înceta consumul atâta timp cât cei de lângă el îi vor înlătura toate consecinţele dureroase. Cei din actul al doilea vor găsi ca fiind foarte greu să se schimbe. Este mult mai uşor şi mai puţin dureros să spună că alcoolicul nu poate fi ajutat, decât să treacă prin agonia de a învăţa un nou rol.
Întreţinătorii şi Victimele, trebuie de asemenea să caute informaţii, să fie perspicace şi înţelegători, dacă vor să îşi schimbe rolurile. Soţia sau mama trebuie să participe la un program de consiliere şi terapie, dacă vrea să facă o schimbare în viaţa ei.
Înţelegând rolurile pe care le joacă actorii din dramă trebuie să ţinem minte că aceştia nu le-au învăţat peste noapte. Ei joacă rolul care cred că se aşteaptă de la ei; au fost învăţaţi să joace în acest fel. Ei cred că îl ajută pe alcoolic şi nu ştiu că perpetuează boala, fiindu-i imposibil în acest fel alcoolicului să se recupereze.
Întreţinătorii
Sunt acele persoane care cred că nu trebuie să îl lase pe alcoolic să sufere consecinţele băutului, când pot să prevină acest lucru atât de simplu, salvând operaţiunea. Pentru ei este ca şi cum ar salva un om de la înec; pur şi simplu trebuie făcut. Dar această misiune de salvare îi transmite alcoolicului mesajul că salvatorul îi spune: “Nu poţi reuşi fără ajutorul meu”. Întreţinătorul arată o lipsă de încredere în capacitatea alcoolicului de a se îngriji pe el, care este o formă de condamnare şi judecare.
Rolul Întreţinătorului profesionist – cleric, doctor, avocat sau asistent social – poate fi distrugător, dacă condiţionează familia să reducă criza, în loc să o folosească pentru a iniţia un program de recuperare. Familia ştie de 5 sau 10 ani că băutul cauzează probleme serioase, dar nu sunt capabili să arate acest lucru celor din afara familiei. Atunci când familia se adresează profesioniştilor care nu sunt specializaţi în tratarea alcoolismului, înainte ca un comportament antisocial să fie evident, ei pot să susţină că nu este vorba de alcoolism şi că nu se poate face nimic până alcoolicul nu vrea ajutor.
Când alcoolismul ajunge la punctul în care iese în afara familiei şi alcoolicul apelează la astfel de profesionişti, asigurându-şi o reducere a crizei, căutând şi folosind aceste persoane ca Întreţinători, aceasta din nou menţine în funcţiune Caruselul Negării. Familia căreia i s-a spus iniţial că nu există semne de alcoolism, este învăţată să facă faţă înlăturând simptomele, în loc să facă faţă realist bolii. Acea persoană care a eşuat în a identifica alcoolismul în stadiile sale iniţiale, poate acum să trateze simptome mult mai avansate, ajutându-l pe alcoolic să meargă mai departe în Caruselul Negării. Asta întăreşte convingerea familiei că nimic nu se mai poate face pentru alcoolism. Chiar şi atunci când membrii familiei încearcă să aibă grijă de ei sau de alcoolic, rolul profesionistului fiind acela de Întreţinător, acesta nu îi ghidează pe alcoolic şi familie într-un program de recuperare pe termen lung. Întreţinătorul fiind primul personaj din scenă, el influenţează actul al doilea pentru că stabileşte direcţia şi mişcările din această parte a piesei. Astfel profesionistul neinformat, îi ajută pe toţi să se urce înapoi pe Caruselul Negării.
Victima nu se urcă pe Carusel până când băutul nu a început să interfereze cu munca alcoolicului, de obicei după ce are acel loc de muncă de câţiva ani şi există o relaţie apropiată între patron şi alcoolic. Superiorul îşi protejează prietenul alcoolic, ştiind că soţia şi copiii vor suferi dacă omul este dat afară. Se întâmplă mai ales dacă compania nu are un program de recuperare pentru alcoolici. Colegii de muncă îl protejează pe alcoolic, pentru că acest om este prietenul lor. Interesul personal şi prietenia fac Victima să acorde acel ajutor care îi creşte dependenţa şi nevoia de negare.
Soţia este prima persoană care se alătură alcoolicului în Caruselul Negări. Dacă acceptă nedreptăţile, suferă deprivări, suferă repetate jigniri, acceptă promisiuni călcate, este păcălită şi nehotărâtă în fiecare efort de a face faţă băutului şi este pusă la pământ de exprimarea constantă a ostilităţii îndreptată spre ea, reacţia ei este de ostilitate, acreală, anxietate şi mânie. Jucând rolul în acest fel o îmbolnăveşte pe soţie. Ea nu este o femeie bolnavă care l-a făcut pe soţul ei alcoolic, dar este o femeie care devine o parte a bolii, trăind în ea. Ea este pusă într-un rol care o determină să devină Provocatorul. Este prinsă între boala agravantă a alcoolismului şi un zid de ignoranţă, ruşine, jignire puse asupra ei de către societate. Aceasta o zdrobeşte; are nevoie de informaţii şi consiliere, nu pentru că ar fi cauzat boala soţului ei, ci pentru că este distrusă de către aceasta. În schimb alcoolicul este rănit, reducându-i şansele de recuperare.
Soţia este Singură
Un alt motiv pentru care soţia are nevoie de ajutor în recuperare, este că, schimbându-şi rolul şi începând să acţioneze într-un nou mod, va descoperi că este singură. Alţii – prietenii, relaţiile, asociaţii de afaceri – o vor trata ca un actor care îşi părăseşte piesa când nu are cine să o înlocuiască. Este foarte adevărat mai ales dacă soţia îşi părăseşte bărbatul, fie la alegere, fie de necesitate.
Unele soţii îşi pot schimba rolurile discutând cu un consilier care are cunoştinţe de bază despre alcoolism, sau participând la şedinţe de grup la clinica locală de psihiatrie sau la un program de tratament. Altele îşi găsesc confortul şi siguranţa participând la întâlnirile grupului Al-Anon. A avea prieteni care îi înţeleg noul ei rol, pentru că şi ei au trecut prin suferinţe şi agonii asemănătoare, sunt foarte importanţi pentru soţie în acest moment. Rudele şi prietenii îi pot spune cât greşeşte încercând să joace un nou rol; are nevoie de oameni care să o înţeleagă şi să îi ofere suport moral, în căutarea de răspunsuri la problema alcoolismului.
Greşeala crucială făcută de femei care caută ajutor pentru alcoolismul soţilor, este că vor să li se spună ce trebuie să facă să înceteze băutul, fără să înţeleagă că este necesar de timp lung pentru învăţarea unui nou rol în căsnicia alcoolică. Perioade lungi de conferinţe sau întâlniri de grupuri sunt necesare de multe ori, înainte ca o soţie să înceapă să-şi schimbe sentimentele şi să înveţe să joace altfel, într-un mod constructiv. Dacă alţii din piesă nu învaţă noi roluri, soţia va trebuie să vină la grup cam doi trei ani înainte ca sentimentele şi emoţiile să îi permită o schimbare de rol.
Soţia trebuie să caute ajutor pentru ea, de a se recupera din propriile temeri, anxietăţi, resentimente şi alte forţe distructive din căsnicia alcoolică. Pe măsură ce este capabilă să se schimbe, asta poate schimba tiparul consumului de alcool al soţului, şi în multe cazuri aceste schimbări duc spre recuperarea alcoolicului. Puţini soţi pot accepta o schimbare drastică la sotiile lor, fără să facă schimbări în propria viaţă, dar aceste schimbări nu pot avea o garanţie. Multe soţii caută ajutor şi apoi părăsesc programul când problemele din căsnicia alcoolică nu se rezolvă într-un timp scurt.
Pentru a evita un rău făcut copiilor, soţia trebuie să caute ajutor în afara cercului de prieteni şi a familiei. Când joacă rolul de Provocator, copiii sunt puşi între un tatã bolnav şi o mamă bolnavă. Soţia care caută şi găseşte ajutor suficient de repede poate preveni mult din răul care este trecut către copii de către reacţia ei faţă de soţ. Dacă caută şi găseşte ajutor, va proteja copiii în multe feluri, şi poate deschide uşa soţului pentru recuperare. Rata de recuperare creşte semnificativ când soţia caută ajutor pentru ea şi continuă să folosească acest ajutor.
Chestiunea morală
Chestiunea morală este de asemenea foarte importantă. Nimeni nu are dreptul să joace rolul lui Dumnezeu şi să-i ceară alcoolicului să înceteze băutul. Inversul este de asemenea valabil. Alcoolicul poate continua să joace ca un mic zeu, spunând tuturor ce să facă, în timp ce face ce vrea, dacă o castă întreagă continuă să-i joace rolul. Soţia are tot dreptul moral şi responsabilitatea să refuze să acţioneze ca şi cum soţul ei ar fi un zeu, şi trebuie să i se supună dorinţei şi ordinelor acestuia. Ca regulă ea nu are voie să îi spună nimic soţului pentru că acesta nu va asculta. Singurul ei mod efectiv de a-i spune ce vrea, este de a se elibera de încercarea lui de control şi de a-i dicta ce trebuie să facă. Această independenţă poate fi exersată în linişte; nu trebuie exprimată în cuvinte. Aşa cum mesajul către soţie este ceea ce face alcoolicul şi nu ce spune, ea va trebuie să înveţe să-şi trimită mesajul acţionând într-un nou mod.
Două lucruri pot să intervină în succesul unui program pe termen lung. În primul rând, atitudinea soţului faţă de noul rol, poate să varieze de la dezaprobare la ameninţări directe sau violenţă. În al doilea rând, responsabilităţile casnice, în special dacă sunt copii mici, îi face dificil soţiei să se rupă şi să meargă la întâlniri, consiliere sau terapie în timpul zilei. Seara, foarte puţini soţi alcoolici au grijă de copii sau plătesc baby-sitter-i, în timp ce soţia merge la Al-Anon. Nici nu ar trebui să li se acorde încredere legată de această responsabilitate atunci când sunt băuţi.
La un cuplu căsătorit de vârstă medie, în timpul fazei pre-alcoolice a bolii, soţia este prima persoană care i se alătură în Carusel. Mulţi ani mai târziu, Întreţinătorul şi Victima îşi încep rolurile. Dacă recuperarea din alcoolism este iniţiată înainte ca boala să se acutizeze, atunci soţia este cea care trebuie să iniţieze programul de recuperare. Cele mai multe persoane din ziua de astăzi, de multe ori chiar profesionişti, nu sunt dispuşi să accepte alcoolismul ca pe o boală, înainte ca acesta să ajungă la stadiile adictive de alcoolism cronic. Astfel, soţia se va găsi într-o situaţie de pionierat în căutarea de ajutor. Dacă preotul condamnă beţia, îi va fi ruşine să meargă la el. Dacă doctorul eşuează în recunoaşterea existenţei alcoolismului în fazele timpurii, ajutorul medical şi consilierea îi sunt retezate din start. Dacă condiţiile devin de nesuportat şi ea consultă un avocat, îi va vorbi în termeni de separare sau divorţ ca singurul serviciu pe care i-l poate oferi. Aceasta îi creşte sentimentul de eşec ca soţie sau o îngrozeşte gândul la anxietatea şi durerea pe care ar avea-o dacă ar face această acţiune. Astfel, cele mai multe dintre soţii rămân în Caruselul Negării sau se întorc repede după ce au încercat să îl oprească sau să iasă din el.
Până când nu vor fi schimbări drastice în atitudinile sociale şi culturale faţă de consumul de alcool şi alcoolism, membrii familiei care vor să iniţieze un program de recuperare din alcoolism trebuie să înţeleagă că acesta poate fi un proces lung şi dificil. Cu toate astea, dacă soţia sau un alt membru din familie vrea să intre într-un program săptămânal de educaţie, terapie, Al-Anon sau consiliere şi lucrează programul timp de o perioadă de şase luni, schimbările, de obicei, apar nu numai în viaţa ei, ci, de multe ori, şi în viaţa şi acţiunile alcoolicului. O soţie poate să facă o astfel de schimbare numai dacă crede că este o alegere bună şi morală. Astfel, trebuie să înţeleagă latura alcoolismului. Trebuie, de asemenea, să aibă curajul să reziste opoziţiei soţului faţă de programul ei de recuperare. Nu ne putem aştepta ca o soţie să facă ceva ce este mult peste capacitatea ei emoţională sau financiară. Cu toate astea, rămânând într-un program pentru ea însăşi, îi va fi cu putinţă să rezolve probleme care la început i se păreau prea dificile.
Nu există o cale uşoară de a opri Caruselul Negării sau poate fi chiar mai dureros să-l opreşti decât să îl menţii. Este imposibil să dăm reguli definite care să se aplice tuturor membrilor piesei. Fiecare caz este diferit, dar cadrul piesei rămâne cam la fel. Un membru al familiei poate să vadă Caruselul Negării alcoolicului, dar de multe ori eşuează să vadă că ea / el este unul / una dintre cei care ajută la mersul acestuia. Partea cea mai dificilă în oprirea ciclului care se repetă, este teama că alcoolicul nu o va scoate la capăt fără un astfel de ajutor. Ceea ce ea consideră ajutor, fără să ştie, este tocmai acel lucru care îi permite alcoolicului să continue băutul ca şi un tratament miraculos pentru toate problemele lui.
Iniţierea recuperării
Dacă un prieten este chemat pentru ajutor, aceasta ar trebui folosită ca o oportunitate de a-l ghida pe alcoolic şi familia lui într-un program planificat de recuperare.
Un profesionist care are alcoolici sau familiile lor ca şi clienţi sau pacienţi ar trebui să înveţe cum să facă faţă alcoolismului prin literatura disponibilă, seminarii intensive prezentate de specialişti.
Dacă o soţie crede că soţul ei are o problemă cu băutul sau bea prea mult sau prea des, ar trebui să caute ajutor şi consiliere imediat, evaluându-şi situaţia pentru a afla programul care i se potriveşte cel mai bine. Indiferent de tipul de ajutor ales, ea nu ar trebui să se oprească după câteva întâlniri sau conferinţe pentru că schimbările nu apar peste noapte. Participarea regulată trebuie continuată, multe soţii învăţând că e nevoie de mult timp pentru a-şi asigura un beneficiu real din astfel de programe. În societatea noastră, soţia are o singură alegere – să caute ajutor pentru ea sau să permită bolii alcoolismului să o distrugă pe ea, pe alţi membri ai familiei şi, poate, chiar căsnicia.
Ajutor prin Al-Anon
Al-Anon este cel mai răspândit grup pentru familie, aşa cum este AA-ul pentru alcoolic. În România grupurile sunt la început şi pot fi găsite în doar câteva oraşe din ţară. Există şi câteva programe de informare şi tratament unde se poate găsi consiliere şi tratament pentru familie.
Să repetăm, soţia poate găsi sursa de ajutor pentru ea însăşi. Aceasta este singura cale de a rupe Caruselul Negării. Odată ce a găsit ajutor, trebuie să continue să îl folosească, indiferent de ce ajutor îi e disponibil, să îşi dezvolte propriul program de recuperare, preferabil într-un grup. Începerea unui program de recuperare poate să cauzeze multe suferinţe, conflict şi confuzie, dar pe termen lung, acesta este cel mai puţin dureros decât a-l ajuta pe alcoolic să continue băutul prin rămânerea ca membru în casta care îl sprijină pe alcoolic, a piesei ce menţine Caruselul Negării.
Puncte de reper pentru familie
1.Participarea la Al-Anon în mod regulat, pe lângă serviciile profesioniste. Dacă Al-Anon nu este disponibil, participaţi la şedinţele deschise ale Alcoolicilor Anonimi.
2.Sugeraţi Alateen pentru membrii mai tineri ai familiei şi Al-Anon pentru membrii adulţi.
3.Procuraţi-vă literatură despre alcoolism pentru studiul personal.
4.Căutaţi servicii profesioniste pentru alcoolism în comunitatea dvs. Folosiţi orice este disponibil pentru familie şi interesaţi-vă ce este disponibil pentru alcoolic.
5.Amintiţi-vă că - fie membrii familiei pot începe procesul de recuperare – fie ajută la menţinerea bolii. Se poate face ceva pentru recuperare, preluând roluri mai constructive în drama alcoolismului.
Rugăcinea pentru Seninătate
Doamne, dă-mi Seninătatea,
Să accept ceea ce nu pot schimba,
Curaj, să schimb ceea ce pot
Şi Ĩnţelepciune să le deosebesc.

Ajutor pentru dependenţe Cluj Napoca

luni, 22 august 2011

Cum putem sa NU ii ajutam pe cei pe care ii iubim

Cum le facem rău celor care au probleme cu alcoolul sau alte droguri atunci când ne dorim mai mult decât orice să îi ajutăm

Printer-friendly versionSend to friend
ÎNTREŢINEREA
Traiul în preajma unui gambler este în cel mai bun caz mizerabil. Până acum aţi depus probabil eforturi uriaşe şi aţi investit cantităţi imense de energie şi timp pentru a-l face suportabil. Dar adevărul dureros este că nu a funcţionat. Şi în adâncul sufletului ştiţi asta! Când în sfârşit vă suprimaţi mândria şi "ieşiţi în public" în căutare de ajutor, apelând la Gam-Anon(nu stiu sa existe in Romania) sau la consiliere privată, aproape imediat primiţi un şoc. Vi se spune că tot ce aţi făcut până acum a fost o întreţinere pentru gambler, de a sta bolnav.
Cuvântul însuşi este derutant. Întreţinerea nu înseamnă ajutorul acordat cuiva? În cazul gamblingului, nu! În acest context, întreţinerea înseamnă prezervarea, protejarea şi menţinerea dependenţei.
Chiar aţi făcut toate astea? Şi dacă da, cum de nu v-aţi dat seama? E simplu. Întreţinerea apare atunci când vă comportaţi aşa cum v-au crescut acasă - asumarea curajoasă a răspunderii, efortul de a păstra un cămin liniştit, încercarea de a-i apăra pe toţi din jur de orice fel de durere sau suferinţă - pe scurt, când încercaţi să faceţi lucrurile cât mai bine!
Cum puteţi înceta această înlesnire? Pur şi simplu reevaluând tot ce aţi învăţat să faceţi până acum!
Nu uitaţi că gamblerul spune şi face lucruri doar ca să-şi protejeze jocul – adică dependenţa. Odată ce jocul de noroc pune stăpânire pe el, acesta devine primul şi unicul său interes. În timp ce vă uitaţi la propriul comportament, începeţi să observaţi în linişte ce face el pentru a vă antrena să îi menţineţi jocul. Din păcate se pare că în societatea noastră totul este în favoarea intretinerii unei dependente, mai ales în primii ani, când consumul lui este probabil deja excesiv dar încă pare suficient de "controlat" pentru a fi acceptabil din punct de vedere social.
Mai târziu, când consumul devine mai imprevizibil - uneori relativ normal, altădată scăpat de sub control - speraţi că este numai o fază trecătoare şi că situaţia se va îmbunătăţi. Sau credeţi în promisiunea (sinceră) de a doua zi că "De acum încolo va fi altfel." Scufundarea în  se poate produce atât de treptat încât toată lumea este antrenată într-o falsă speranţă - inclusiv gamblerul.
Însă adevărul este că dependenta este o boală care se înrăutăţeşte pe timp ce trece, niciodată nu se ameliorează. Cu cât dv. şi ceilalţi din jur opriţi întreţinerea mai repede, cu atât este probabilitatea mai mare ca el să-şi recunoască starea şi să înceapă recuperarea, înainte ca afecţiunile creierului sau dependenţa de lungă durată să facă acest lucru dificil sau chiar imposibil.
Co-dependentii (un termen simplificat pentru a-i denumi pe cei afectaţi de dependenta) sunt motivaţi în fenomenul întreţinerea si constrânşi de diferite motive personale şi sociale. Aceste motive par deseori bune, chiar generoase - dar în prezenţa dependentei ele devin deformate şi greşit folosite.
Să observăm câteva din acestea pentru a vedea cum contribuie ele de fapt la perpetuarea adicţiei (dependenţei).
Pace cu orice preţ (???)
Străduinţa de a păstra un cămin liniştit sau o relaţie echilibrată este o ocupaţie cu normă întreagă. Ea necesită efort şi devotament. Dar când intervine gamblingul, oscilaţiile vieţii de zi cu zi devin o pendulare sălbatică între extremele nebuniei dezlănţuite şi a istovirii absolute. Şi fiecare acţiune întreprinsă pentru a readuce lucrurile la normal vă va împinge într-o poziţie contrară celei aşteptate. Dacă asta vi se pare paradoxal, puneţi-vă următoarele întrebări:
Aveţi obiceiul să-i faceţi pe copii să tacă atunci când gamblerul are pretenţii nerezonabile, mai degrabă decât să apăraţi poziţia lor rezonabilă?
Ameninţat(ă) de mânia gamblerului v-aţi grăbit să-i faceţi pe plac, chiar dacă pretenţiile lui sunt deplasate?
A-ţi devenit mai îndemânatic(ă) în preluarea unor sarcini în plus (lăsând la o parte lucrurile care v-ar place cu adevărat) numai ca să-l împăcaţi sau să evitaţi abuzul fizic sau verbal?
Cu alte cuvinte, v-aţi încălcat vreodată valorile proprii şi aţi acceptat inacceptabilul ca şi un fel de târg în schimbul acelui "un pic de linişte şi pace"?
Această "pace" chiar că are un preţ mare. Tensiunea constantă vă afectează în multe moduri subtile. Vă împiedică să vă ocupaţi de viaţa proprie, de plăcerile şi nevoile dv. Pe termen lung, aceasta duce la o subtilă eroziune interioară şi apariţia unor simptome fizice cum ar fi tensiunea arterială, colită, lipsa poftei de mâncare, migrene sau probleme ginecologice. Poate că acesta e preţul pe care îl plătiţi involuntar.
La copii efectele apar în formă de ostilitate, retragere din activităţile colective, insomnii, probleme la şcoală, perfecţionism frenetic, mânie şi violenţă făţişă sau chiar ulcer. Asta da pace!
Întreţinerea mai are încă o consecinţă: gamblerul se comportă iresponsabil şi inacceptabil.
Dependenţa îl face să aibă pretenţii iraţionale, copilăreşti şi ego -centrice - şi toată lumea dansează cum cântă el! Lui i se pare că totul merge strună. În realitate, cu cât de joaca mai mult şi devine mai nerezonabil, cu atât vă străduiţi mai mult să faceţi cum vrea el. Nu e asta o nebunie? Sigur că este! Preţul pe care îl plătiţi de fapt pentru "pace cu orice preţ" este jocul accelerat şi toate ororile care îl acompaniază.
Conspiraţia tăcerii
Dacă sunteţi ca cei mai mulţi dintre noi, atunci aţi fost educat(ă) să nu vă spălaţi rufele murdare în public. Vi s-a pretins să apăraţi imaginea familiei şi să menţină mentalitatea "ce vor spune vecinii?". Într-o anumită măsură, luarea în considerare a opiniei celorlalţi este necesară în orice societate organizată, dar se poate şi exagera rău de tot cu asta.
Comportamentul dependent este dureros, crud, violent, intimidează - şi e usturător de penibil. Dar dacă nu spuneţi şi nu faceţi nimic, îi permiteţi dependentului să rămână într-o inconştienţă senină de efectul produs asupra dv. De fapt, tăcerea dv. îi spune că totul este în ordine! Dacă nu i se spune că ceva nu în regulă, este normal şi omenesc ca el să creadă că ceea ce face este perfect acceptabil.
Nevoia de a evita situaţiile penibile este o motivaţie puternică. Cei mai mulţi dintre noi merg până în pânzele albe ca să nu fie jenaţi sau să nu aducă pe alţii în asemenea situaţii. Dar când lăsaţi ca această nevoie să vă dirijeze chiar şi o singură acţiune, sunteţi pe drumul sigur al întreţinerii comportamentului adictiv. E adevărat că dacă vorbiţi, vă veţi găsi stând jenată în "lumina reflectoarelor". Vă ţine tăcută această teamă? Luaţi în considerare consecinţele. Să zicem că sunteţi la o petrecere iar alcoolicul s-a îmbătat (ce altceva să facă?). Nu vreţi să atrageţi atenţia asupra dv. prin arătarea a ceea ce este evident, deci vă aşezaţi în linişte pe scaunul de lângă şofer pentru a porni spre casă.
Care-i mesajul pe care tocmai l-aţi transmis? Mai întâi i-aţi dat de înţeles alcoolicului că nu e destul de beat ca să-şi piardă controlul, iar în al doilea rând că aveţi destulă încredere în condusul lui în stare de ebrietate ca să vă puneţi viaţa în mâinile lui. Motivul dumneavoastră este destul de clar - "Mai bine mor decât să mă pun într-o situaţie penibilă". În plus, l-aţi lăsat în amăgirea confortabilă că e stăpân pe situaţie. Reflectaţi o clipă la asta. E O NEBUNIE!
Să nu faceţi niciodată greşeala de a presupune că el chiar cunoaşte sentimentele dv. cu privire la băutul lui. Nici vorbă! În această lume nu există cititori de gânduri. Dacă nu vorbiţi, n-are de unde să ştie! Oricum e în stare sedată (de la alcool) iar TĂCEREA DV. ÎNSEAMNĂ CONSIMŢĂMÂNT.
Conspiraţia tăcerii în jurul dependentei cuprinde toate aspectele vieţii. Afectează vecinii şi prietenii, doctorii şi consilierii, dar în special pe cei din anturajul imediat. De fapt alţii s-ar putea să vă imite comportamentul. Dacă vă purtaţi în genul "mulţumesc, totul e-n regulă", ce să facă ei? Dacă nu vă încumetaţi să spuneţi: "Eşti beat şi dezgustător, iar eu mă simt penibil", cine o va face? Când daţi glas sentimentelor dv., este vital să nu vorbiţi pe un ton sâcâitor sau acuzator. Păstraţi-vă afirmaţiile simple şi la obiect.
Sâcâitul este la fel de dăunător - şi la fel de aprobator silenţios - ca tăcerea, pentru că îi dă dreptate dependentului în faţa dv. "Nu aş fi nevoit să ma joc, dacă nu m-ai bate atâta la cap!", e răspunsul defensiv la care vă puteţi aştepta. Vedeţi cum se aruncă astfel lumina asupra dumneavoastră, luând-o de pe adevărata problemă?
Inducerea sentimentului de vină
Prima dată am învăţat să fim fetiţe şi băieţei cuminţi. După aceea am preluat stereotipiile soţiilor şi soţilor de treabă şi mai târziu a părinţilor cumsecade. Chiar că ne-am dat toată silinţa pentru a deveni oameni buni! Iar dacă cineva ne acuză că nu ne ridicăm la nivelul aşteptărilor noastre, devenim teribil de măcinaţi de vină, şi sărim să ne comportăm cum "ar trebui". Oare nu ştie jucatorul prea bine asta?
Deci veţi auzi din partea lui următoarele: "Dacă m-ai iubi cu adevărat, ai…"; "O mamă bună mi-ar da banii pentru…"; "Dacă e ceva ce nu pot suporta, e o soţie sâcâitoare, care…"; şi vechea concluzie: "E de mirare că ma joc?" Mesajul nimicitor în barajul acestor afirmaţii inducătoare de vină este: "Fă cum vreau eu. Lasă-mi jocul în pace.(Acesta este sfânt şi de neatins) Tu eşti adevărata problemă!"
Dar o vină bine întreţinută nici nu are nevoie de mesaje din partea lui, pentru a fi declanşată. Toate acele gânduri de "dacă numai…" vi se învârt în cap oricum. Ştiţi la ce ne referim: "Dacă aş fi un părinte, copil, gospodină, muncitoare etc. mai bună…" Sunteţi în stare de orice, numai să scăpaţi de acel sentiment groaznic de vină! Acum chiar sunteţi în încurcătură. Gamblerul v-a "înhămat" vina pentru a-şi menţine şi proteja obiceiul, şi vă treziţi cu credinţa: "Poate fac ceva greşit. Dacă aş reuşi numai să-mi dau seama cum să fac bine, ar dispărea acel comportament nesuferit al gamblerului!" Chiar credeţi asta? Acest singur gând îl poate ajuta pe jucator să stea continue!
Să zicem că soţul vine acasă făcut praf, iar casa e întoarsă pe dos. Săptămâna asta aţi fost la o întâlnire Gam/Al-Anon şi la un Program de consiliere pentru familie (miercurea), şi soţul dv. este ori pe cale să stârnească un scandal şi să plece vijelios la cazino, ori să vă facă să vă simţiţi vinovată ca el să poată juca liniştit de acasă online.
Începe să înjure pentru mizeria din casă şi mai trânteşte câte ceva din mobilier pentru subliniere. "Nu pui mâna pe nimic în casa asta" strigă…Ce vină şi ruşine încep să vă frământe! Mintea deja vă zboară prin casă, înşfăcând aspiratorul, ştergătorul de praf, buretele…ÎNSĂ VĂ PUTEŢI OPRI. Puteţi spune vinei să se oprească din bâzâit la punctul zero al adevărului.
"Da, ai dreptate, casa e o mizerie. Am fost la mai multe programe pentru gambling săptămâna asta. În momentul de faţă asta e prioritatea mea." Şi zâmbiţi blând, ieşind din cameră.
Deci nu vă lăsaţi sentimentul de vină să vă ducă de nas. În loc de asta folosiţi-vă mintea. Ascultaţi experţii, membrii grupurilor de ajutorare cu experienţă, care cunosc strâmbele şi ocolişurile modului de gândire al celui dependent, şi drept urmare gândirea dumneavoastră va deveni mai limpede. Cea mai bună regulă de urmat ar fi: "Simte-te vinovată dacă trebuie, dar nu acţiona în consecinţă!"
Simţul datoriei
Ca şi vina, aceasta se poate întoarce împotriva dv. Probabil aveţi un simţ puternic al rolului dv. ca părinte, soţie, copil, prieten(ă), angajator sau angajat. Ştiţi ce importanţă au aceste roluri în viaţa dv. aşa că atunci când lucrurile deviază de la cursul lor normal, simţul datoriei trece la intensitatea maximă. Ceea ce ar fi bine, dacă ar participa şi mintea, dar ce se întâmplă de obicei, arată cam aşa:
Tata şi Mama: Alergaţi la tribunal pentru a plăti cauţiunea copilului (iarăşi!) sau continuaţi să plătiţi facultatea chiar dacă rezultatele nu depăşesc media de 7.
Soţia: Vă îmbrăcaţi cu maximă eleganţă pentru a merge cu soţul la o aniversare, cu toate că ştiţi că principalul eveniment al serii va fi beţia lui, şi că nu prea e nimic de sărbătorit.
Soţul: Respingeţi ideea programului de reabilitare pentru soţie, şi consilierea pentru dv., deoarece un "bărbat adevărat" îşi rezolvă treburile acasă în linişte.
Copilul adult: Plătiţi repede chiria mamei dv. dependente de bingo, lăsând-o astfel cu bani destui pentru a-şi continua jocul - pe scurt, îi finanţaţi dependenţa.
Supervizorul: Nu faceţi raport negativ alcoolicului către şeful dv., pentru că e un angajat respectat de mulţi ani, şi nu vreţi să-l jigniţi sau să-i periclitaţi locul de muncă.
Amabilitatea şi compasiunea dv. sunt nelalocul lor. Toate aceste exemple sunt comportamente clasice de întreţinere deoarece în fiecare caz, dependentului i se transmite mesajul clar că nu trebuie să suporte consecinţele consumului său.
De fapt, nici nu sunt consecinţe! Ori de câte ori apar norii unui necaz, întreţinătorul intră în scenă - cu cele mai bune intenţii - pentru a aranja lucrurile. Nefiind nevoit să se confrunte cu realitatea dură, dependentul se poate lăsa pe spate, să se relaxeze…şi să consume mai departe.
Preluarea responsabilităţilor
În spatele acestui tip de întreţinere, forţa motivaţională este adesea simpla frustrare. Treburile nu sunt făcute. Gamblerul este atât de iresponsabil încât nu poţi aştepta nimic de la el, sau aşa de bolnav că abia se mişcă. Şi începeţi să-l trataţi ca pe un copil neajutorat, lucru care devine rapid o profeţie adeverită! Iată câteva exemple:
Soţia: Preluaţi plata tuturor cheltuielilor casnice. Formidabil! Gamblerul nu mai trebuie să facă faţă problemelor financiare create de jocul său, aşa că are timp mai mult pentru a juca liniştit.
Secretara: Observaţi întâlniri pierdute, daţi telefoane de scuze, şi reprogramaţi întâlnirile pentru ore mai matinale, înainte ca orele de poker online să-şi fi făcut efectul. Cu siguranţă asta va amâna ziua în care şeful dv. va fi confruntat cu slaba performanţă de la lucru; de asemenea va amâna orice fel de şansă pentru recuperare!
Părinţi: Îi daţi voie dependentului dv. şomer, de 24 de ani să stea acasă fără să contribuie la cheltuieli. (Dar unde să se ducă? - strigaţi plângând!) El nu are responsabilităţi. Este bolnav, se-nţelege, şi nu trebuie să depună nici cel mai mic efort pentru supravieţuire. I-aţi luat de pe umeri sarcina dureroasă a subzistenţei!
Soţul: Veniţi acasă de la serviciu şi vă găsiţi soţia în ultimul hal, leşinată pe canapea. Alergaţi în bucătărie să vă faceţi de mâncare dv. şi copiilor, şi spălaţi pe jos cât sunteţi acolo. Ea nu trebuie să facă nimic.
Prin toate aceste acţiuni, îi spuneţi dependentului: "Tu eşti incapabil să faci asta pentru tine pentru că eşti incompetent şi iresponsabil; eu trebuie s-o fac în locul tău." Stima de sine scăzută a dependentului scade şi mai mult, sentiment negativ care face drogul (jocul) mai necesar, mai atractiv. Iar lipsa responsabilităţii permite ca jocul să fie relativ plăcut şi fără dureri. (Nu uitaţi că gamblerii nu îşi privesc în faţă dependenţa decât dacă doare şi încă tare!)
Explicaţii ulterioare
Oamenii normali văd comportamentul iraţional al gamblerului, şi încearcă să găsească explicaţii. Neluând în seamă natura adicţiei, ei o explică în termenii lor raţionali. Gamblerul se joaca pentru că:
are o imagine proastă despre sine
are un loc de muncă stresant
(zece ani mai târziu) moartea copilului
prieteni care îl duc la băut
şomaj sau probleme financiare
căsnicie distrusă
copilărie grea
Gamblerii în recuperare cunosc asta mai bine. Mergeţi la o întâlnire deschisă cu vorbitori a Alcoolicilor/Gamblerilor Anonimi şi veţi auzi un adevăr simplu: DEPENDENTII CONSUMA DROGUL (Alcoolici, gambleri, drogati, dependenti de sex etc.)  PENTRU CĂ SUNT DEPENDENTI! O, sigur că da, jocul excesiv putea fi declanşat de tot felul de probleme, dar invers este mult mai des adevărat: prietenii care te duc la rele, căsnicia distrusă, proasta imagine despre sine şi problemele financiare sunt rezultate şi nu cauze ale jocului. (Toată lumea poate avea traume, dar numai dependentii consuma drogul  timp de ani de zile din cauza asta!). Jocul repetat, obsesiv şi impulsiv de astăzi provine din adicţia (dependenţa) de astăzi! Aşa cum spun membrii GA: "Nu există motive pentru joc, doar scuze."
Vedeţi cum atenţia se îndreaptă spre jucator şi responsabilitatea lui? Departe de noi gândul să dezminţim conceptul de boală al gamblingului, dar vrem să ştiţi că unul din caracteristicile sale cele mai accentuate este comportamentul iresponsabil. Un gambler nu devine abstinent până nu vrea el, şi trebuie să-şi recunoască responsabilitatea în acest proces. Aceia care îl apără de consecinţe sunt în realitate întreţinătorii dependenţei, privându-l astfel de o şansă pentru recuperare.
Aşa că puteţi să vă opriţi din încercarea de a repara ireparabilul - trecutul oribil, prezentul stresant - prin simpatie nepotrivită, intervenţii psihiatrice sau alte metode. Atunci când gamblerul vine acasă târziu cu scuza că s-a "oprit pentru câteva păhărele după o zi grea la birou", puteţi înceta întreţinerea situaţiei lui prin replica blândă: " Nu, ai fost sa te joci pentru că eşti legat de joc şi ai nevoie de ajutor ca să te opreşti." Încercaţi. E un fulger de realitate.
Iar realitatea este cea care va ajuta dependentul să ajungă la tratament pentru a se lăsa de jocul de noroc.
Oprirea întreţinerii: Trei gânduri
Primul gând: Oare chiar ajută?Până acum v-am asigurat că pentru a opri întreţinerea, trebuie numai să regândiţi tot ce aţi învăţat vreodată. Ăsta e purul adevăr, aşa cum probabil aţi observat deja. Pentru a realiza această schimbare dificilă de viaţă şi atitudine, e bine să ne "oprim mintea", adică să daţi acele mici semnale sau cuvinte din mintea dv. care vă ajută să faceţi o pauză. Orice cuvânt e bun care vă ajută să vă evaluaţi acţiunile: Hopa! Stop! Stai aşa! Gândeşte!
Înainte de a face orice, luaţi în considerare consecinţele atât pentru dv. cât şi pentru dependent. Nu vorbim numai de crize, ci şi de simple interacţiuni zilnice. Opriţi-vă pentru un moment - folosiţi un "semn stop" dacă vreţi - şi întrebaţi-vă: "Este acest lucru pe care vreau să-l fac, util cu adevărat?" Nu uitaţi că adevăratul ajutor este opusul întreţinerii!
Consultaţi-vă cu experţii. Oameni cu experienţă din Program (membrii AA/GA şi Gam/Al-Anon) şi consilieri în dependente vă pot ajuta să vă daţi seama de diferenţa dintre întreţinere şi adevăratul comportament de sprijin. Până la urmă, noua abordare a dependentului va deveni a doua dv. natură, dar nu imediat. La început s-ar putea să vă simţiţi destul de mizerabil, ciudat şi vinovată că nu săriţi în ajutorul lui, aşa cum o făceaţi înainte. Acest lucru e normal şi de aşteptat. Continuaţi să vorbiţi cu experţii!
Al doilea gând: A cui este răspunderea? Este greu să laşi dependentul să simtă consecinţele adictiei în totalitate. Cum am spus, asta contravine a tot ce-am învăţat timp de o viaţă. Deci "opriţi-vă mintea" din nou, şi întrebaţi-vă (şi răspundeţi cinstit): "Este responsabilitatea MEA sau A LUI?"
De exemplu, si-a jucat toti banii si nu mai are cum sa miste masina din loc pentru ca a ramas fara benzina. Îl duceţi cu maşina la lucru sau îl lăsaţi să-şi rezolve singur transportul? Pentru a face acest exemplu mai greu (şi mai real): Dacă îl duceţi cu maşina, e un drum de o jumătate de oră, cu transportul public înseamnă o oră şi jumătate în ploaie, zăpadă, frig. Acum deja ştiţi bine ce credem noi.
Totuşi, prima dată când veţi spune NU dependentului, va fi foarte greu. Şi veţi descoperi destul de repede, că toţi ceilalţi "întreţinători" ai săi sunt împotriva dv.; dintr-o dată dumneavoastră sunteţi personajul negativ. Prietenii şi rudele vă vor considera rea la suflet. Daţi-le această broşură s-o citească (nu durează mult). Şi mai important, continuaţi să vă bazaţi pe sprijinul oamenilor din Program. Deocamdată sunteţi singură cu acest mod de abordare, şi veţi recădea deseori în vechiul comportament din cauza naturii inedite a noii metode.
Uneori singura metodă de a întrerupe comportamentul de întreţinere este cea a "curcanului rece". Dacă aţi fost îndelung manipulată cu succes de către gambler, s-ar putea să fiţi nevoită să nu vorbiţi sau să nu vă întâlniţi cu el timp de o lună sau mai mult, pentru a nu fi ademenită din nou. Această perioadă va fi ca un sevraj - plină de sentimente de vinovăţie, nelinişte şi teamă - mai ales dacă decizia dv. de a termina întreţinerea este încă numai pe jumătate formată sau lipsită de convingere. Când jucatorul va începe să exercite presiuni, veţi avea nevoie de tot suportul disponibil.
Şi va începe. Pentru o vreme, totul va fi mai tensionat şi mai neplăcut. De ce? Fiindcă experienţa îi spune că e numai o chestiune de timp sau de combinaţie potrivită să vă ia din nou peste picior!
Nu uitaţi că nu puteţi opri întreţinerea dintr-o dată. Asta ar însemna pretenţii prea mari faţă de dv. În primele luni totul va părea că merge mai rău, iar dv. vă veţi simţi mai vulnerabilă ca de obicei. Perseveraţi cu întâlnirile Gam/Al-Anon şi ascultaţi-i pe vorbitorii GA/AA. Cu timpul, va deveni mai uşor şi mai natural.
Al treilea gând: Care sunt motivele mele? În cursul schimbării, aşteptaţi-vă la puţină confuzie în mintea dv. în legătură cu motivele proprii. (TOATE motivele sunt mixte - şi noi suntem atât de bune la raţionalizarea acţiunilor noastre!). Elogierea primită înainte pentru "grija" purtată gamblerului- adică ajutorul ca să scape basma curată - vă va tenta s-o faceţi din nou. Acuzaţiile venite acum, pentru că nu-i mai protejaţi adictia, pot să doară teribil. Luând toate la un loc, pare foarte confortabil să te întorci la vechile moduri de întreţinere - "de dragul lui". Dar adevăratul motiv poate fi nevoia de a te întoarce la vechea mizerie care cel puţin e cunoscută, sau la rolul de martir, sau pentru a aplana conflictul, sau pentru a te reîntoarce la rolul deja încercat, de "persoană bună".
Programul de "dezvăţare a întreţinerii" poate deraia de asemenea dacă deveniţi prea ataşată de rolul singurului adult funcţional din casă. De obicei, întreaga familie îşi schimbă rolul în jurul dependentului- care desigur nu se mai comportă ca un adult - şi oamenii se adaptează bine la aceste roluri. Nu le place ca ele să fie sfidate. Asta înseamnă că abstinenţa iminentă poate fi o adevărată ameninţare - forţa necunoscută care îi va obliga pe toţi să-şi schimbe din nou poziţiile.
În cazul în care continuaţi să recădeţi în tendinţa de a prelua atribuţiile jucatorului sau de a-l controla, probabil că vă simţiţi ameninţată de ideea că şi-ar putea relua rolul de adult. Este de asemenea foarte tentant să vă ţineţi de mânia justificată - dar trebuie s-o puneţi la o parte dacă doriţi să deveniţi raţională cu boala aceasta!
Se poate ca pe măsură ce vă îndepărtaţi de întreţinere, să observaţi că se strecoară o anume satisfacţie în sufletul dv. în timp ce priviţi gamblerul foindu-se. Acest lucru e de înţeles în anumite limite. Dacă începeţi însă o demonstraţie de forţă (profitând de vulnerabilitatea lui), există pericolul să pierdeţi din vedere scopul original: crearea unui climat unde abstinenţa devine posibilă.
Reveniţi iarăşi la experţi când motivele nu vă mai sunt clare. Zâmbetele lor de recunoaştere vor fi de ajutor în timp ce vă luptaţi să înţelegeţi ce anume vă stimulează acţiunile. Veţi şti instinctiv că şi ei au trecut prin asta - ei nu râd de ci cu tine. "Dă-i drumul", vă vor spune probabil; "Lasă-l să-l doară". Şi se poate ca acesta să fie cel mai bun sfat pe care-l veţi primi vreodată.
E adevărat că dependentul nu poate accepta ajutor până nu ajunge "la fundul sacului". Iar odată ce v-aţi tras perna pufoasă a sprijinului de sub capul lui, căderea următoare o va observa. Acesta este pasul dureros pe care DUMNEAVOASTRĂ trebuie să-l faceţi pentru a-l aduce pe calea abstinenţei. Dacă se va bucura sau nu de acea nouă viaţă, va depinde de el.
Acest articol a fost preluat de pe siteul maicii Siluana Vlad si modificat putin pentru gambleri. Veti gasi pe blog si lista cu intrebarile pentru gambleri.
Mai jos este rugaciunea pentru seninatate, care mie mi-a fost de mare ajutor atunci cand am inceput sa lupt cu dependenta. Citez ce mi-a scris o persoana specializata in dependente acum cateva luni bune, cand eram la inceput de drum:”Esti datoare ca macar tu sa faci ce se poate face pentru tine, in primul rand, si-apoi, e nadejde ca se mai poate schimba ceva si cu sotul tau.
Acum, pornind de la situatia descrisa de tine, ar fi bine sa stabilesti niste limite pe care sa le respecti in relatia cu sotul tau. Poti sa-i spui ca esti ingrijorata pentru ca te gandesti ca el joaca. Dar sa nu-i reprosezi. Sa nu-l certi. Asta e codependenta. El e dependent de jocuri, prin asta se asteapta ca relatia cu tine sa fie cu nervi din partea ta, tu te enervezi, intr-adevar, si amandoi va faceti partea de relatie nesanatoasa si nimic bun nu se intampla.
Este important sa te rogi pentru el. Cat mai des, cand te gandesti la el sa zici "Doamne binecuvinteaza-l pe sotul meu!" - mereu, mereu.
Cu sfaturi si cu vorbe sau reprosuri nu mai ajungi la el. Dar cu Dumnezeu e altceva. El poate.”. 

Acum inteleg perfect ce voia sa spuna. Atunci ma intrebam daca nu cumva trebuie sa pun si eu mana sa ii ajut putin lui Dumnezeu. Acum inteleg ca dependentul poate sa se schimbe daca vrea el. Noi muritorii nu avem cum sa il controlam, dar putem sa ii aratam ca situatia nu ne convine si modul in care ne afecteaza pe noi.
Rugăciunea pentru Seninătate
Doamne, dă-mi Seninătatea,
Să Accept ceea ce nu pot schimba,
Curajul să schimb ceea ce pot,
Şi Înţelepciunea să le deosebesc.
Fie Voia Ta Şi nu a mea.

Faceți căutări pe acest blog